05 Octombrie 2014 - Mihaela Tarmure

Ilie stă şi aşteaptă într-o peşteră pe muntele Horeb. Aşteaptă să se întâlnească cu Dumnezeu. ,,...Şi iată, Domnul a trecut şi un vânt mare şi puternic a despicat munţii şi a sfărâmat în bucăţi stâncile înaintea Domnului, dar Domnul nu era în vânt, apoi un cutremur, dar Domnul nu era în cutremur. Şi după cutremur, un foc, dar Domnul nu era în foc; şi după foc o voce blândă şoptită” (1 Împăraţi 19:11, 12 – NTR).  
La auzul susurului blând Ilie a ieşit afară din peşteră. De ce doar atunci? Se pare că Ilie a ştiut că Dumnezeu nu era în cutremur şi nici în foc. Ilie a ştiut că Dumnezeu era în susurul blând şi subţire. Cu alte cuvinte, vocea lui Dumnezeu nu era puternică şi înfricoşătoare, ci şoptită, liniştită. Tot aşa se pare că Dumnezeu ne vorbeşte şi nouă: şoptit. Rareori o face altfel. Aceasta înseamnă că trebuie să fie linişte ca să-L putem auzi. Linişte în mintea, în inima şi în duhul nostru. Dacă nu e linişte, El ne va vorbi, dar noi nu-L vom auzi, nu-I vom putea distinge vocea.
Din zorii zilei şi până la apusul soarelui suntem asaltaţi de tot felul de lucruri care au acest rol de a ,,produce” gălăgie. Cu cât zgomotul e mai mare, cu atât vom putea auzi mai puţin vocea Domnului. El spune: ,,Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine” (Ioan 10:27). Ca să ascultăm de glasul Lui trebuie să-L cunoaştem, iar ca să-L cunoaştem trebuie să-L auzim şi să învăţăm să-I recunoaştem vocea. Şi lucrul acesta numai prin exerciţiu şi prin disciplină se poate face. 
Astfel, dar, haideţi să dam la o parte toate acele lucruri care ne împiedică să-I auzim vocea şi să facem linişte înlăuntrul nostru. Să ne dorim din toată inima ca El să ne vorbească şi o va face. Să stăm în aşteptare înaintea Lui şi El va veni la noi. Va fi în susurul blând şi în vocea şoptită!

« Decizii

Aveţi credinţă! »