09 Ianuarie 2015 - Anda Dogar

Încă de când eram mică, mică, mergeam vara împreună cu părinții la munte. Îmi aduc aminte cu cât drag mă uitam la peisajul nemaipomenit din jurul nostru. Munți, cer, soare, nori și ... copaci. Însă aveam o problemă cu copacii. Când mă uitam la ei de departe, nu îmi dădeam seama niciodată care erau foioase și care conifere. Stăteam minute în șir încercând cu ochii mei de copil să îi deosebesc. Foarte rar reușeam.
Timpul a trecut și încet, încet m-am obișnuit cu muntele. Peisajele montane nu mi se mai păreau atât de speciale. Nu mai puneam aşa un mare accent pe copaci. Ceea ce mi-a reîmprospătat memoria a fost o călătorie la București cu trenul, într-un sfârșit de iarnă. Treceam printr-o zonă muntoasă cu un peisaj superb. Nu prea mi-a fost dat să văd muntele iarna și pot spune că e la fel de spectaculos ca vara, poate chiar mai interesant. Ce m-a șocat însă, au fost... ghiciți ce? Copacii, normal. Era ceva ciudat la ei. Unii erau doar nişte tulpini goale, iar altii erau verzi ca în miezul verii. Și atunci mi-am adus aminte de dilema mea: foioase, sau rășinoase... Și dintr-o dată mi-am amintit! Copacii se pot deosebi între ei iarna, pentru că aşa cum ştim,  foioasele își pierd frunzele iarna, în timp ce rășinoasele şi le păstrează. Simplu ca bună ziua. Cum de nu mă gândisem înainte la aceasta?
Tot atunci mi-am mai dat seama de un lucru, unul mult mai important, şi anume viața mea. Viața noastră. A noastră, a creștinilor de toată ziua, a creştinilor din bisericile evanghelice. Când totul merge bine, când e soare afară, când banii sunt suficienți, când nimeni drag nu are probleme de sănătate, cu toții suntem nişte creștini nestrămutați în credință. Cei ce ne privesc de departe nu văd nici o diferență între noi. Toți suntem la fel, toţi suntem creștini. Toți suntem ”verzi”, toți avem ”frunze”, toți avem tot ce ne trebuie pentru ca în exterior să arătăm creștini. 
Când vine iarna însă, când sănătatea e pe ducă, când nu mai avem loc de muncă, când ne uită chiar și frații noştri, când copiii pleacă și nu se mai întorc... atunci... atunci se vede cine e cu adevărat o valoare. Atunci se vede cine stă ancorat neclintit în Dumnezeu. Nu e ușor să treci prin iarnă şi să-ţi păstrezi frunzele. Nu e ușor deloc, pentru că până şi frunzele devin poveri de dus. Însă dacă vrem să fim verzi și vara și iarna, dacă vrem să se spună despre noi că suntem cu adevărat creștini, atunci trebuie să ne păstrăm credinţa nestrămutată. Mai spun încă o dată, nu e ușor, dar merită.
Iarna face diferența!

« Privind în urmă

Lucrul care-ţi lipseşte »